Da, casetele, pentru că treaba se petrecea în anii '90. În România. Se inventase CD-ul de mult, e adevărat, dar eu aveam doar un biet casetofon la dispoziție. (Apoi încă unul pe care l-am stricat în scurtă vreme, după ce l-am izbit de un perete în timpul unei frenezii produse de muzica trupei Nirvana.) Și de găsit, nu găseai mare lucru înafară de casete audio. Deja înregistrate sau pe care puteai să le înregistrezi tu cu ce dorești.
Apoi au venit mp3-urile...
Da, mp3-uri și (din nou) nu CD-uri, pentru că abia ce mă aflam și eu în posesia unui computer, la începutul anilor 2000. Cum accesul la internet se făcea încă pe sponci, mp3-urile cu pricina erau, ca să spun așa, de ocazie: adică ce găseam și eu pe la alții, ce mai circula prin căminele din Regie, în tot felul de forme și cu tot felul de erori. Calitate joasă (chiar și sub 128 kpbs...), aiureli trecute în descriere (și pe care le luai de bune, dacă nu cunoșteai mai cu de-amănuntul) de la numele piesei și până la artist. O perioadă de descoperiri (mai degrabă) întâmplătoare.
Apoi a venit internetul...
Da, CD-urile tot mai aveau de așteptat. Și, mai mult de atât, formatul fizic părea că se pregătește de obștescul sfârșit. (Oricum, nici măcar nu mă gândeam la ele.) Accesul la internet (cu o rată de transfer măricică) devenise o banalitate. Și nemaipomenita bară cu sugestii a youtube-ului... Explozia de posibilități mi-a detunat în față (dar mai ales în urechi) și m-a făcut să sar din floare în floare ca un maniac. Plus site-urile cu torrente: o adevărată nebunie. Curat torente: muzica în format mp3 mi-a inundat calculatorul și dvd-urile făcute acasă, din ce în ce mai bine sistematizate, dar fără nicio speranță de a asculta vreodată tot ce adunasem acolo. După emoția de a găsi tot ceea ce visasem o viață întreagă (ei, pe acolo...), a venit disperarea de a nu reuși să ascult tot ce aveam.
Venise timpul pentru curățenie...
Trecuseră, hm, aproape 25 de ani de la primele casete. Și, de ziua mea, în 2016, colegii de serviciu îmi fac cadou, printre altele, un CD audio. Albumul din 1990 al britanicilor Judas Priest: ”Painkiller”. Un preferat al meu din cele mai vechi timpuri. Dar nu, nu atunci am luat decizia. Avea să mai curgă apă pe Dâmbovița...
În decembrie același an, cu ocazia organizării unui Secret Santa, m-am trezit în posesia unui al doilea CD: albumul ”Awake” al celor de la Dream Theater. Ăsta nu era printre preferatele mele, nu îl prea cunoșteam, dar era frate bun cu favoritul meu all-time: ”Images & Words” al aceleiași formații.
Cele două „piese” au stat la loc de cinste încă vreun an, ca obiecte singulare, pierdute printre cărți. Până la Crăciunul următor (2017), când zăgazurile s-au rupt. Le-a rupt o colegă (și bună prietenă) de serviciu, făcându-mi cadou Black Sabbath - ”Heaven and Hell”, apoi eu însumi intrând în subsolul librăriei Mihai Eminescu și cheltuind o parte din prima de Crăciun pe ”The Essential Ozzy Osbourne”, ”Metal Works '73-'93” (Judas Priest) și ”Battle Hymns” (Manowar). Nu cele mai bune alegeri, dar micul magazin nu era specializat pe preferințele mele muzicale.
În ianuarie 2018, de ziua mea, s-a mai revărsat o dată dărnicia colegilor și prietenilor asupra mea, sub forma altor CD-uri: Dream Theater - ”Images & Words” (!), Suicidal Tendencies - ”Original Album Classics” (un boxset cu 5 cd-uri!), chiar și un Elton John - ”Peachtree Road” și un Kryptonite Sparks - ”Doi / A doua undă de bruiaj” (ultimul primit de la însuși toboșarul trupei, care îmi este încă, la ora scrierii acestei postări, onorat coleg de lucru).
Pe undeva, nu mai știu exact când, pentru că amintirile se mai șterg, s-a strecurat și un Dream Theater - ”Metropolis Pt.2: Scenes from a Memory”. Cert este că de ziua mea mă aflam în posesia unei mici colecții care arăta cam așa:
